Emeric Ienei, din nou în centrul atenției statului!
O palmă întârziată: Emeric Ienei și drumul lung spre recunoaștere
Emeric Ienei, antrenorul legendar care a adus onoare României prin triumful european al Stelei București în 1986, primește finalmente un gest de recunoștință din partea statului. La venerabila vârstă de 88 de ani, fostul tehnician se află printre beneficiarii indemnizației de merit acordate de Agenția Națională pentru Sport, în valoare de 6.240 de lei lunar. Această decizie vine însă cu o întârziere amară, după ce Ienei fusese anterior exclus, lăsat pe o „listă de așteptare” care reflectă într-un mod dureros disprețul repetitiv față de valorile reale ale sportului românesc.
Justiție sau reparație de ochii lumii?
Adăugarea lui Ienei pe lista celor recunoscuți oficial nu ar trebui să fie un subiect de sărbătoare, ci de rușine națională. După ce ani întregi omul care a modelat destinul sportiv al unei generații a fost ignorat, de parcă meritul triumfului său s-ar fi evaporat, el s-a regăsit într-o situație jenantă, „așteptând” verdictul unui sistem incapabil să prioritizeze adevăratele valori. Este revoltător că Alexandru Boc, un fost fotbalist, a fost nevoit să scoată la lumină această mârșăvie în septembrie 2024, pentru ca autoritățile să își miște în cel mai lent mod rotitele ruginite.
Lista rușinii și cei uitați de sistem
De ce a fost uitat un om ca Helmut Duckadam, portarul-erou al finalei de la Sevilla? Întrebarea această cade ca un ciocan pe conștiința colectivă a unui aparat sportiv dominat de incompetență și decizii pe criterii obscure. Lista actuală, extinsă cu doar șase nume noi, printre care Petrică Cărare sau Carmen Tocală, este o victorie amară în fața unui sistem caracterizat prin abuzuri și neglijență. Cât de ironic că le este cerută acestor oameni, care au făcut imposibilul pe terenuri, să accepte atât de puțin din partea unei țări pe care au reprezentat-o cu mândrie în competițiile mondiale!
Sportul românesc: un monument al nepăsării
Să clarificăm un lucru: indemnizația acordată nu este un favor, ci o reparație târzie și incompletă a unei nedreptăți mai mari decât e recunoscută oficial. Performanța, sacrificiul și loialitatea față de culorile naționale nu pot fi cuantificate în bani, dar nici nu ar trebui să fie tranzacționate ca niște piese de schimb pentru capital politic. Fiecare zi de întârziere în astfel de decizii este o pată pe însemnele acestui stat adesea lipsit de respect față de cei care l-au făcut cunoscut în lume.
O moștenire pe marginea prăpastiei
Se impune întrebarea: ce lecții de respect și recunoștință transmitem generațiilor tinere? Cu figuri emblematice ca Ienei marginalizate și uitate, de ce ar mai crede tinerii în sport, în sacrificiu și în ideea că succesul sau gloria îi va proteja cândva? Răspunsul, departe de a fi simplu, reflectă o imagine sumbră a unui sistem care distruge tot ce atinge. Recunoașterea de acum pentru Emeric Ienei este necesară, dar insuficientă; este o picătură de compasiune într-un ocean al ignoranței și al disprețului național.
