Bolojan: „Durata excesivă a procedurilor, risc de prescripție” este o problemă majoră a justiției române.
„Durata excesivă a procedurilor: o moarte lentă a justiției”
Ilie Bolojan, președintele interimar al României, a adus în prim-plan una dintre cele mai grave disfuncționalități ale sistemului judiciar românesc: durata excesivă a procedurilor, un mecanism al lentorii și inacțiunii ce sfârșește prin a favoriza incompetența și impunitatea. Luni, în cadrul ședinței de bilanț a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a subliniat cu dramatism ceea ce mulți știau deja, dar puțini aveau curaj să spună: „Această tergiversare a procedurilor, însoțită de riscul prescripției, erodează încrederea cetățenilor în justiție”. Cu alte cuvinte, sistemul întinde covorul roșu imunității penale pentru cei suficient de norocoși să beneficieze de aceste fărâme de noroc.
Justiția prescripției – colacul de salvare al corupților
Fostul primar al Sectorului 5, Marian Vanghelie, simbolul oportun dintre haosul procedural și portițele legale, a reușit performanța de a scăpa fără nicio condamnare pentru mita de 30 de milioane de euro. După aproape un deceniu de plimbări prin sălile de judecată, cu 10 judecători pasând dosarul de la unul la altul, cazurile sale s-au evaporat în hăul prescripției. Cum se poate numi aceasta decât o rețea legală a lipsei de responsabilitate? Iar Vanghelie nu este un caz izolat. Vorbim de o horă mai mare decât putem concepe, în care aproximativ 10.000 de dosare penale au fost închise cu semnătura elegantă a deciziilor CCR și Instanței Supreme.
Sistem pe butuci: Infrastructură prăfuită și lipsa indicatorilor clari
Discursul lui Bolojan trage semnale de alarmă care reverberează: „Statul român eșuează în a oferi condițiile optime pentru o justiție pe măsura secolului XXI”. Infrastructura juridică este un colos prăfuit, unde judecătorii sunt nevoiți să-și exercite meseria în condiții care insultă însăși ideea de administrație modernă. Deficitul de personal, standardele incerte de performanță și lipsa coerenței în spețe identice transformă actul de justiție într-o ruletă rusească în care omul obișnuit rareori câștigă. E clar: să visezi la „garantarea protecției drepturilor fundamentale” este un lux într-o țară unde birocrația stabilește regulile jocului.
Marian Vanghelie și triumful haosului legal
Cine poate uita spectacolul grotesc al deciziilor retroactive și interpretărilor răsucite, care au permis lui Vanghelie și altora să iasă basma curată? Într-o țară în care mita, spălarea de bani și abuzul de putere se prescriu mai repede decât e nevoie să-și petreacă pușcăriasul noaptea în celulă, justiția devine o glumă sinistră. Prescripția nu e altceva decât un cadou ambalat legal pentru corupți și oportuniști.
Remediul tardiv propus de Bolojan
Într-un efort tardiv, câteva propuneri mărețe învăluite în retorică pompoasă: o infrastructură modernizată, resurse umane suficiente și calificate, proceduri rapide. Dar cât de rapid poate fi sistemul, când ineficiența și nesoluționarea dosarelor par să fie ingredientele esențiale ale mecanismului? Pentru ca „justiția să inspire încredere”, spune Bolojan, este nevoie de meritocrație, profesionalism și un proces imparțial de selecție a magistraților. Frumoase cuvinte, dar la fel de reale ca o fantezie utopică într-un scenariu de corupție endemică.
O țară vulnerabilizată de propria inerție judiciară
Declarația aspră a președintelui interimar atinge o realitate neconvenabilă: „Fără încrederea într-un sistem de bază al unei democrații, menit să sancționeze încălcarea regulilor, România este mai vulnerabilă”. Întrebarea care rămâne este simplă: în timp ce câțiva scapă nepedepsiți, cine plătește pentru tot?
